Localizator pentru persoane cu Alzheimer: GPS, ceasuri, aplicații și teleasistență, cu limitele lor
Frica fiecărei familii cu Alzheimer în casă e ca persoana dragă să iasă și să nu mai știe drumul înapoi. Există lucruri care ajută, fiecare cu rostul și cu limitele lui, și o întrebare de pus înainte de toate: ce acceptă persoana și ce demnitate îi lăsăm.
Când unei persoane în vârstă i se pune diagnosticul de Alzheimer sau altă demență, dezorientarea apare de obicei înaintea dependenței: luni sau chiar ani la rând, persoana continuă să iasă singură la cumpărături, la plimbare, la biserică. Tocmai în etapa asta are sens un localizator, și tot în etapa asta persoana poate (și trebuie) să decidă singură în privința lui.
Mai întâi, consimțământul
Cât timp persoana își păstrează capacitatea de decizie, localizatorul e al ei: i se explică, i se arată și hotărăște ea. Să porți ceva care îți arată locul fără să știi nu e grijă, e altceva. Când capacitatea se pierde, decizia trece la familie sau la cine are tutela, și chiar și atunci merită să alegi varianta cea mai puțin intruzivă care funcționează, și s-o discuți cu medicul și cu serviciile sociale. În Spania, consimțământul și protecția datelor de sănătate sunt reglementate; un localizator la o persoană care nu poate consimți e o măsură de protecție, nu o comoditate.
Variantele, de la cele mai potrivite la cele mai puțin potrivite
1. Teleasistența mobilă
Serviciile de teleasistență ale comunităților autonome și ale primăriilor au și versiuni mobile: un terminal cu GPS și buton care te leagă la un dispecerat deschis 24 de ore, gândit pentru cine iese din casă. E varianta cu oameni la capătul celălalt și, de multe ori, cea mai ieftină sau chiar gratuită. Se cere la serviciile sociale.
2. Localizatoare GPS cu SIM (ceas sau pandantiv)
Aparate cu GPS și cartelă SIM proprie, uneori cu o închizătoare care nu se scoate ușor, cu alertă dacă persoana iese dintr-o zonă obișnuită și cu buton de ajutor care sună familia. Unele primării le împrumută (Mazarrón, din Murcia, împrumută ceasuri localizatoare familiilor persoanelor cu Alzheimer). La ce trebuie să te uiți: bateria (o zi sau două), acoperirea 4G, precizia în interior, abonamentul cartelei SIM și, mai ales, să-l poarte persoana de fapt.
3. Un telefon cu o aplicație de localizare familială
Doar dacă persoana folosește telefonul și îl poartă la ea, cu baterie. Atunci o aplicație cu cerc îți dă harta, „sunt bine” și alertele; în Mi Estela, Modul Mayor (litere mari, puține butoane) și verificarea discretă (dacă stă multe ore fără să se miște, anunță persoana pe care a ales-o ea; o activează ea) ajută în fazele de început. O spunem pe față: când persoana nu mai folosește telefonul sau îl uită acasă, o aplicație nu mai servește la nimic, și nu înlocuiește niciodată teleasistența sau urgențele.
4. Ce nu merge (sau merge prost)
- Un AirTag în geantă sau în haină: nu e în timp real, depinde de iPhone-uri aflate în apropiere, n-are buton de ajutor și declanșează alerte pe telefoanele altor oameni. Apple spune că nu e pentru persoane. De ce.
- Trimiterea locației pe WhatsApp: ține 8 ore și trebuie activată de fiecare dată.
- Aplicațiile care promit să localizeze după numărul de telefon: nu există.
Ce ajută pe lângă aparat
- Un card în portofel și o brățară cu nume și un telefon de contact.
- Anunță vecinii, cârciuma și farmacia de la colț: rețeaua din cartier găsește mai repede decât GPS-ul.
- Rutine de ieșire la ore fixe, mai ușor de însoțit.
- Asociațiile de familii ale persoanelor cu Alzheimer din fiecare provincie te îndrumă în toate astea și cunosc resursele locale.
Surse
- Primăria din Mazarrón: împrumut de ceasuri localizatoare pentru persoane cu Alzheimer
- IMSERSO: definiția serviciului de teleasistență
- Apple: o actualizare despre AirTag și urmărirea nedorită (10 feb 2022)
